Scrisoare

Dragă ****

Te văd ca pe-o umbră. Ești mereu în preajma mea. Și tare-aș vrea sa ma lași în pace, oricât de egoist ar suna asta. Vreau să uit, mi-ar fi mai bine. Sau să nu fi știut niciodată… Știu ca ți-e greu acolo, oricât de bine ți-ar fi.

Am vrut să vin, dar m-am speriat, m-am răzgândit în ultimul moment. Nu-mi pare rău, da-mi pare.

Te văd ca-ntr-un vis. Ești mereu abstractă. Și tare-aș vrea să te îmbrățișez, oricât de copilă aș părea spunând asta. Știu că ți-e bine acolo. Îl ai pe el, dar tot lipsește ceva.

Sper că ne așteptați cu brațele deschise. Eu sper, acum, sa nu vin prea curând. Dar ceva îmi spune că îți vei reînâlni iubirea în curând.

Hai să facem un pact, te rog. Eu îl păstrez pe-al tău, iar tu.. îl păstrezi pe-al amândurora. De fapt… „al meu” e al amândurora, și „al amândurora” e al tău. Suntem toți unul al altuia. Sau, cel puțin, eram cândva. Of, nici nu mai știu. Nici nu mai vreau să știu.

Dar vreau ca tu să știi că te iubesc, oricine-ai fi. Și că mi-e dor de voi, oriunde-ați fi.

Sper să ne revedem în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Cu drag și spaimă,

Cornelia

noușidin

O oană e o ființă abracadabrantă ce derulează mișcări oscilatorii de-a lungul și de-a latul existenței cu scopul de a-și organiza și îndeplini visele. Viteza acestor mișcări variază. Într-o extremă e calmul; pornește parcă așteptând, nu căutând, cum am crede noi că e logic, amintind de personajele filmelor mute. În cealaltă extremă o frenezie distrugătoare ce o transformă într-un pericol atât pentru ea însăși cât și pentru cei ce nu păstrează distanța așa cum au fost instruiți. În timpul apogeului stării acesteia căreia nu i s-a găsit termen de comparație, cel mai bun ajutor este neimplicarea, căci totul se încheie cu o explozie de proporții gargantuale ce demoralizează și imobilizează în apatie totul pe o rază inimaginabil de mare. Într-un final intră într-o stare asemănătoare comei a cărei durată variază de asemenea. Această letargie provocată de ciocnirea cu ea însăși este momentul propice pentru intervenții din partea psiho- și pisălogilor. Deși nu e capabilă să asimileze informație în această stare, reușește să simuleze interesul și empatia necesare relațiilor interrumane. În ciuda faptului că își revine de fiecare dată, o defecțiune tehnică îi provoacă pierderi masive de memorie, niciodată amintindu-și cum a ajuns în acea ipostază dezumanizată. Astfel, totul ajunge să se reia, căci această ființă captivă în ea insăși nu are cum să evadeze. Tot ce poate să facă e să încerce din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou șidinnoușidinnoușidinnoușidinnoușidinn

De ce imi place cand ninge, dar nu cand a nins

Orasul are de toate, de la inovativ la antic. Toate par sa se lege, sa aiba logica, sa functioneze corect. Primavara, vara, toamna, fiecare obiect pare sa fie la locul lui; nu lipseste nimic. Si apoi vine iarna.

Cand zapada a format un strat destul de gros, cand albul predomina, totul e ordonat. Am slaba impresie de perfectiune. E falsa, dar tot e. Totusi, in primele momente de fulguiala e o dezordine sublima. Fulgul e monarhul tiranic, orasul e regatul oprimat. E balamuc. Roiul de fulgi e atat de uniform, incat fondul de cladiri si drumuri devine haotic, fara sens. E apogeul debandadei. Simt ca se poate intampla orice. E starea mea preferata, cea de nesiguranta in fata naturii.

Zapada e artista, se joaca. Are impresia ca ne e superioara, de-aia e frumoasa. Ma face sa cred ca o sa ma distruga prin haosul ei caracteristic, dar apoi ma linisteste cand se depune si imi incalzeste orasul. Asta nu-mi place.

Sunt obisnuita cu normalul, cu ordinea. Nu vreau sa vad patura de zapada care oricum se duce dracului din cauza oamenilor. E frumos cand a nins, dar e mai interesant cand ninge, caci sunt provocata. Ma simt mai bine confuza, ma simt mai bine cand nu stiu ce urmeaza, caci e un exercitiu necesar. Ninsoarea ma face sa ma gandesc la ce nu ma gandesc de obicei. Sunt vulnerabila in fata armatei de fulgi si trebuie sa invat sa ma apar, sa ma ascund si sa o studiez. Si atunci cand o studiez imi dau seama ca o iubesc.

Iluzii

Nu ma pot misca si simt cum se desprind din mine bucatele de sentiment si viata. Incet-incet sunt redusa la nimic. Mai am putin si ma poti matura si arunca in vant; mi-ai face o ultima favoare, mereu mi-a placut sa calatoresc. Poate o sa ajung sa ma dizolv in mare si sa ma lipesc de un ghetar, sa ma amestec cu nisipul si sa murdaresc zapada, toate in acelasi timp.
Dar deocamdata nu ma pot misca si vreau sa intind mana dupa fiecare fragment rupt din mine si sa-l pun la loc. Imi si imaginez cum le pun pe toate pe birou si ma reconstruiesc folosind lipiciul ala delicios de gradinita. Dureaza ceva, iar eu raman fara timp si nu ma pot concentra. De fapt… Nu trebuie sa fiu atenta, nu conteaza daca nu pun fiecare idee sau vis la locul potrivit, oricum nu l-as gasi; eram haos si inainte. Sa cred ca asta e o ocazie de a ma imbunatati sau de a-mi repara defectiunile? E. Dar nu ma pot bucura de ea pentru ca
Nu ma pot misca si……..

– Tu macar vrei sa te misti?
– NU

Bu-hu-hu

E noapte. E frig. E o bufnita intr-un copac. Si e trista. Pare sa-si astepte perechea. Si nu e singura.
E o fata pe o banca. Tocmai si-a stins a treia tigara din ultimul sfert de ora. Face asta cand asteapta. Dar ce asteapta?
– Hai sa ne apropiem sa aflam.
– Hai.
Pe fata ei scrie „disperare”. Cu litere mici, intr-o incercare de subtilitate, dar… esec. Ochii sunt rosii, dar de la drogul abstract. Ceva o distruge. E indragostita, oare?
– Hai sa ne apropiem sa aflam.
– Hai.
Dincolo de frunte ii vad gandurile. Ce haos! Imi doresc sa nu fi fost atat de curiosi. E un labirint unde la o cotitura gresita dai intr-o padure. Intrand in scorbura unui copac batran ajungi pe o campie. Daca te impiedici de vreun iepuras cazi intr-o groapa plina de fluturi. I-am gasit stomacul.
– Hai sa plecam de-aici!
– Hai. Dar cum?

Rade, dar nu mai zambeste

Minte pe toata lumea.
Cand nu e nimeni prin preajma isi arata adevarata fata. Ii piere zambetul, se incrunta si cade pe ganduri.
– Mediteaza?
– Nu. Se gandeste, doar, la tot si la nimic in acelasi timp.
Nu stie de ce e asa si nu ii place. Dar nici nu incearca sa schimbe ceva. Poate pentru ca stie ca s-ar putea sa esueze.
– Mi-e mila de…
– Si mie. Dar nu putem face nimic de aici de sus.
Ii place sa spuna „Ma descurc!” si „Supravietuiesc eu!” cu un zambet larg pe fata. Si crede in asta. Crede ca se descurca… Dar se inseala. In lumea in care traieste e nevoie de putere, duritate si stapanire de sine. Sper sa isi revina.
– De ce nu e nimeni langa…
– Sunt multi. Si toti cred ca ajuta. Dar la un moment dat ajunge inapoi in singuratatea camerei, noaptea. Si nu se descurca bine acolo. Mai ales noaptea.
Ii e frica de intuneric – aici are un rol important imaginatia – dar s-a obisnuit cu starea de paranoia. Paranoia i-a devenit prietena buna, cea mai.
Se gandeste si la viitor. Il vede ca pe o evadare; nu suporta regulile, decat daca le impune. Si in viitor isi va impune propriile reguli de viata.
Incearca, uneori, sa compenseze felul asta de a fi si se exteriorizeaza intr-un mod foarte ciudat. Exagereaza de multe ori; stie asta, dar nu se opreste. Si de ce ar face-o cand are nevoie de excesele respective? Trebuie sa se simta cumva „in viata”. Dar nu doar asa supravietuieste.
Ii place sa aiba multe de facut; adora zilele pline, cand e mereu pe fuga sa ajunga dintr-un loc in altul.
Ii place cand trebuie sa-si spuna punctul de vedere. Crede ca niciodata nu reuseste sa-si exprime ideile asa cum le formuleaza in minte, dar adora sa exerseze.
Ii place sa creeze. De la mancare pana la eseuri pentru scoala – tot. Dureaza o vreme pana se convinge sa inceapa, dar odata ce incepe se straduieste sa duca totul pana la capat cu succes.
– Si ce legatura au chestiile astea cu ce spuneai mai sus?
– „Chestiile astea” sunt de mare ajutor. Nu ar rezista fara ele. O zi in care nu are nimic de facut ii da timp de gandire; si gandurile ucid.
E trist.

atomi si molecule

bla bla bla

Nu am mai scris de mult.

Sunt o fiinta oscilanta. Cea mai oscilanta pe care o cunosc. Totusi, sunt previzibila in oscilarile mele. Urmez cumva un tipar fara sa imi dau seama?
– Urmezi un tzipar?
– Un tipar. Nu ma intrerupe!
Credeam ca sunt haotica. Poate exista ordine pana si in haos. Sau poate e haotica ordinea.. Nu cred. Poate sunt eu mai speciala.
– Toti suntem speciali.
– Stiu… Dar cum sunt eu? Haotica sau ordonata?
– Haordonata?
– Esti nebun.

Cine piz*a ma-sii sunt? Ce sunt? Stiu ca sunt, dar vreau o definitie. De ce simt nevoia sa-mi lipesc o eticheta in frunte? Si de ce imi pun atatea intrebari? Of, alta! Dar de ce intrebarile mele incep de obicei cu „de ce”?

Mrrrr

– De ce marai?
– Degeaba.
– Si atunci de ce continui?
– Deloc.
– Eu vad ca de tot.
– Dementa…
– De menta?
– …mentza!
– Consulta un…
– Psihiatru? O sa.