Ce e ţiparul?

Din perspectiva unui pesimist toţi suntem sortiţi eşecului. Nu trebuie să încerci să fi, trebuie doar să vrei să devii şi e de ajuns. Nu trebuie să cauţi drumul cel mai bun ca să ajungi undeva, urmăreşte-ţi instinctele şi o să te teleportezi cum, când şi unde vrei fără să te chinui ca restul muritorilor mâncători de gogoşi servite pe tavă de presă, familie, dascăli. Vrei ceva? Ia, serveşte-te singur. Nu vrei nimic? Aşteaptă, o să-ţi vină cheful cândva. O voce îţi va urla în urechea stângă; cea dreaptă deja sângerează, căci conştiinţa are plămâni buni. Revelaţia te va trăzni când te vei aştepta cel mai puţin şi te va lovi aşa de tare încât îţi va provoca amnezie; n-o să rezolve nimic. Clişee gen „minunea iubirii”, „suflete pereche” sau „dragoste la prima vedere” îţi domină viaţa; ai nevoie de o terapie 100% Moldo. Urlii disperat că vrei schimbare, dar nu eşti în stare să-ţi schimbi chiloţii. Instinctual, dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, dar uiţi că nu tot ce zboară îţi îndeplineşte cele 3 dorinţe, ci peştişorul de aur; degeaba te-ai zăpăcit şi ai scris în test la biologie că peştele are formă aerodinamică, degeaba ştii să înoţi, degeaba bei 2 litri de apă zilnic; eşti dezinformat, nu vine potopul, chiar dacă o săptămână a plouat non-stop. Te-ai pierdut în alt spaţiu, eşti fascinat de ce e în jurul tău, dar nu înţelegi. Nu reuşeşti să vezi dincolo de hainele originale ale prietenilor tăi oricât de mult ai vrea pentru că nici pe tine nu te vezi cu adevărat. Eşti trist, sunt tristă, restul râd; mi-e milă de noi, voi, ei/ele. „Să reţineţi lucrul acesta, deci.. da.. iată.” Ai uitat că am fost şi eu acolo atunci când m-ai rupt în bucăţi? Mi-a plăcut atât de mult încât te-am rugat să o faci din nou. Mi-ai spus că o faci cu plăcere, îţi place să distrugi oameni, să îi transformi în obiecte, eşti un rinocer. Tu spui că o faci de amuzament, dar ştiu că prin asta te aperi; rupi ca să nu fi rupt, distrugi ca să nu fi distrus, răneşti ca să nu fi rănit. Uiţi că nu eşti singur, toţi intră în aceeaşi oală şi se amestecă, se amestecă, se amestecă până când..  nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cât mai durează, dar sunt sigură că atunci când amestecul va fi omogen, îl veţi turna pe gâtul inocenţilor şi naivilor şi îi veţi otrăvi. Vor ajunge să îşi piardă speranţa, optimismul, fericirea. Şi atunci voi veţi fi fericiţi. Felicitări de pe acum, veţi fi şi poate chiar sunteţi deja cei mai invidiaţi dintre muritori. Lumea vă iubeşte. Dar nu atât de mult cât vă iubiţi între voi. Brb, mă duc să dansez în ploaie, poate reuşesc să mă spăl de voi.

Anunțuri

Cum mă/te simt/-ţi

Mă simt:

  • ca şi cum urmează să-mi pice ceva în cap şi nu am cum să mă mişc.
  • ca în clasa a IV-a când am mers jumate de drum înspre şcoală în papuci de casă.
  • ca o pisică pe care o pocneşti pentru că a intrat în bucătărie şi ţi-a mâncat salamul de pe masă.
  • ca un tablou abstract aflat într-o cameră plină de snobi ai artei.
  • ca un rinocer.
  • ca o carte fără coperţi al carei titlu nu-l cunoşti.
  • ca un salut la care nu primeşti răspuns.
  • ca o gumă pe care o arunci la gunoi când îşi pierde gustul.
  • ca şi cum mi-ar pica netul chiar când am găsit în sfârşit o melodie pe care o caut de câteva săptămâni.
  • ca ultima felie de pâine din pungă pe care nu o mănâncă nimeni.
  • ca siropul de pătlagină (care e dezgustător).
  • ca o monedă de 5 bani primită ca rest pe care nu o iei niciodată.
  • ca şi cum cineva mi-ar smulge firele de păr din cap cu penseta.
  • ca profesoara de fizică încercând să predea.
  • ca o ţigară fumată la şcoală pe jumate şi aruncată pentru că în baie a intrat profa de română.
  • ca o piesă de teatru avangardistă căreia i se acordă calificativul de „tâmpenie”.
  • ca la cozile alea infernale de pe vremea lui Ceau’.
  • ca un loop în noua melodie a lui Inna.
  • ca o întrebare la care nu ştie nimeni răspunsul.
  • ca un metalist la un concert de-al lui Guţă.
  • ca şi cum aş fi făcut cea mai genială prăjitură.. cu sare.
  • ca şi cum aş dormi pe un pat de cuie.
  • ca atunci când suni la un număr greşit şi ţi-ai folosit ultimele minute.

Tu cum te simţi? Sau taci, nu răspunde. Tu te bucuri că nu te simţi ca mine, nu? Tu te bucuri că ai reuşit să mă faci să mă simt aşa. Tu stai cu căştile în urechi şi asculţi muzică la maxim şi nu observi că eu îmi vărs sufletul aici. Tu nu răspunzi la telefon, ţie nu îţi pasă. Tu nu vrei să intri în curte pentru că ţi-e teamă că vreuna din cele 6 pisici îţi va lăsa păr pe pantaloni. Tu nu mă săruţi dacă am strănutat pentru că nu vrei să răceşti. Tu nu mă ţii de mână pentru că am mângâiat un căţel acum 2 zile. Tu eşti tu, te simţi ca tine şi doar ţie ţi se poate întâmpla să îţi pice în plasă fiecare persoană cu care vorbeşti. Eşti tare, să ştii că te invidiez.

2 pixuri goale

Mood: whatever

Pornesc de la un exemplu banal. Teză la limba română. „Enigma Otiliei” de Călinescu. Vrei să îl caracterizezi pe Stănică Raţiu. Scrii toate lucrurile posibile şi imposibile despre el. Dar îi greşeşti numele. Ai scris Titi. Totul s-a dus dracului.

Chestia asta se mai întâmplă. E vorba de neatenţie, de o greşeală de moment, pur şi simplu te-ai grăbit şi te-ai încurcat. Micuţa ta eroare are, însă, consecinţe. Te blochezi, timpul trece, nu mai ţii minte numele personajului şi te trezeşti cu o notă minunată care îţi minunează minunabila medie.

La fel e şi cu unii oameni. Cunoşti pe cineva, îţi pui speranţele în acea persoană, ai încredere, ai aşteptări, îţi faci planuri. Apoi realizezi că nu e cine credeai că este. Pe moment te gândeşti că ai făcut o simplă greşeală, că e vorba doar de neatenţie. Dar e mai mult decât atât. Tu ţi-ai folosit toate resursele pe acel „personaj” şi nu mai ai cum să recuperezi timpul pierdut. Totul s-a dus dracului.

Better luck next time! :)

Dedicat Tanitei.

Mască

Mood: happy (finally!)*

După ultimele mele experienţe şi discuţii cu tot felul de oameni am ajuns la concluzia că cea mai uşoară formă de apărare este masca. O mască poate crea impresia de fericire, iar dacă o porţi foarte mult timp s-ar putea ca acea impresie să devină un adevăr.

Sunt mulţi oamenii pe care i-am lăsat să mă descopere, dar prea târziu mi-am dat seama că nu toţi merită. Din cauza asta am început să mă port diferit, chiar fals cu cei care consideram eu că nu merită, dar nu mai puteam face nimic. Mi-am dat seama că sinceritatea mea nu este apreciată aşa cum credeam la un moment dat că va fi şi am decis să devin altcineva. Speram că o să fie uşor, dar nu e.

Încetul cu încetul masca asta se lipeşte de mine şi o să ajung să nu o pot da jos atunci când ar trebui, dar nu-i nicio problemă. Aparenţele sunt cele care contează într-o societate care pe zi ce trece se îndreaptă tot mai mult spre absurd, nu? De ce să nu mă ascund şi eu ca toţi ceilalţi? Bucuraţi-vă. M-aţi distrus.

*paradoxal sau nu, chiar sunt fericită în sfârşit.