Încă puţin

Când stai zile/săptămâni/luni în şir în acelaşi loc şi eşti blocat în acelaşi mecanism monoton al vieţii, când timpul trece prea repede şi ai impresia că nu ai făcut nimic, când vezi lucrurile la care ai visat undeva departe şi nu ţi se dă voie să speri, nu te gândeşti la ceva diferit? Nu crezi că e timpul să faci o deviere de la cursul banal al existenţei tale, că e timpul să îţi faci timp să te bucuri de ce e în jurul tău, că e timpul să le tai elanul celor care îţi impun un mod simplist de a gândi? Ştii ce ai de făcut, nu? Dar uite că nu mai ai curajul să pui în practică miile de teorii şi de soluţii care şi-au făcut loc pe lista aia lungă ascunsă în dulap. Dacă ai avut vreodată ocazia să aplici teoria pe care ai „învăţat-o” într-un timp atât de lung, ai făcut-o, dar ţi s-a dat peste nas, nu? Ţi s-a spus că ar trebui să te mulţumeşti cu ce ai, nu să vrei mereu mai mult şi mai mult şi mai mult. Majoritatea au fost împotriva dezinvolturii cu care îţi expuneai ideile şi părerile, dar încă sunt oameni care îţi împărtăşesc entuziasmul cu privire la viitor şi admiră curajul cu care ţi-ai acceptat titlul de „oaie neagră”. Totuşi aceia sunt cei care la un moment dat te-au pus la pământ, prea târziu dându-şi seama că teoriile tale li se potrivesc şi lor; nu au reuşit să te ajute când şi cât ar fi trebuit, iar singurul om pe care te poţi baza 100% şi care e mereu „lângă” tine nu mai e lângă tine. „Am încredere în tine” – când ai auzit asta ultima dată? Nu răspunde, ştiu că ţi-e greu. Oricât de mult l-ar răni, te forţează să alergi înspre el, nu mai poate apărea ca dintr-un vis acolo unde ai nevoie. Mai ai încă puţin şi ajungi, de ce nu zâmbeşti încă?

Reclame

Mănăstire-ntr-un picior…

Când ţi-ai pus ultima dată marea întrebare? Nu ştii care? Aia la care nu găseşti niciodată răspunsul potrivit. Aia la care poate nici nu vrei să cunoşti răspunsul. Aia al cărei răspuns te chinuie şi mai tare dacă îl afli de la o persoană nepotrivită. Aia care te chinuie în orice circumstanţă te-ai afla. Hai, trebuie să bănuieşti măcar despre ce vorbesc. E o întrebare al cărei răspuns, atunci când îţi iei în sfârşit inima în dinţi să îl cauţi, îl cauţi legat la ochi bâjbâbind prin întuneric pentru că ţi-e frică să nu-l găseşti. E o întrebare al cărei răspuns poate distruge şi cea mai dură, crudă şi indiferentă persoană dacă e pusă în anumite situaţii. E o întrebare pe care de obicei nu ţi-o pui în situaţii pozitive. N-ai ghicit încă? Pun pariu că şi acum îţi pui întrebarea din cauza mea. Te întrebi DE CE citeşti un post frustrant al unei persoane frustrate.

…ghici ciupercă (de) ce-i.

Here we go again

The same old „compare your life with tangible elements” story.

Cum te-ai simţi dacă ai locui într-o casă aflată în construcţie de mai bine de 10 ani? Penibil pentru că nu ai reuşit să-ţi pui în aplicare ideile din cauza găurii din buget? Stresant şi stresat, deşi plin de bani, pentru că nu-ţi convin ideile arhitecţilor şi designerilor pe care i-ai angajat / dat afară / angajat / dat afară ş.a.m.d. pe rând? Marginalizat pentru că prietenii tăi şi-au terminat locuinţele cu muuuuu(vacă)uult înaintea ta? Dacă ai răspuns cu „da” la cel puţin una dintre întrebări, bun venit în turmă! Îţi urez rumegare plăcută şi digestie fără crampe, dar poţi să tot speri. Dacă ai fi răspuns cu „nu” te-ai fi aflat printre puţinii consideraţi: a. cu capul pe umeri – oameni care se gândesc profund la culoarea cu care vor vărui pereţii, b. visători – oameni care speră la o idee mai bună pentru designul balustradelor sau c. indiferenţi – cei care locuiesc într-un cort în faţa şantierului aşteptând finanţare. E mai greu să gândeşti pozitiv, dar mai satisfăcător. So try, goddammit!

Iar fac pe optimista sau idealista? Have fun trying to be(at) me! :)

Tea, dear?

Când te-ai ars cu ceaiul de cireşe cu care eşti obişnuit şi pe care îl adori, nu simţi nevoia să încerci altul? Auzi zvonuri despre ceaiul de mentă şi vrei să-l încerci. Vrei să uiţi gustul ceaiului de cireşe pentru că limba ţi-a fost amorţită câteva ore. Abia aştepţi să încerci ceaiul genial despre care ai auzit aşa că îţi faci timp să mergi să bei o ceaşcă. Aştepţi 20 de minute să vină să-ţi ceară comanda şi până la urmă mergi să ceri tu. Cobori scările alea enervante din Columbus pe care cu greu le-ai urcat, numai ca să afli că nu mai au ceai de mentă. Întrebi ce ceaiuri au şi din lunga listă doar cel de cireşe îţi surâde. Aşa că ceri ceai de cireşe şi speri să nu te arzi din nou.

Voi

Mi-am injectat o doză puternică de realitate. Toate „drogurile uşoare” de până acum m-au dus spre ceva mai tare şi încă nu ştiu sigur dacă mă simt mai bine sau mai rău decât înainte. Ce nu te ucide te face mai puternic, cică, dar eu cred că e altfel. Parcă pe mine mă face mai rea. Răutatea îmi pare din ce în ce mai fericită, dar dacă încerci să cauţi motivele din spatele unei atitudini de genul cred că găseşti frustrare, tristeţe şi nemulţumire. Vă mulţumesc, totuşi pentru pălmile pe care mi le daţi, pe termen lung mă ajută. Pe moment, însă, doare. Nu vreau milă, atenţie sau vină. Nu vă cer nimic. Vreau doar să ajung în punctul în care singurul lucru care mă afectează e durerea fizică, deci continuaţi să mă înjunghiaţi direct sau indirect şi îmi va fi bine în final. Când e asta? Nu ştiu, dar acum mă simt ca şi cum l-aş ruga pe Stîngu să-mi pună piedică.

FYI: nu folosesc pluralul doar de efect.

Fericire?

Imaginează-ţi că mănânci tort de ciocolată. Gustul e sublim, nu te mai saturi. Şi mănânci, mănânci, mănânci până îţi dai seama că ceva nu e bine. Ţi se face rău, nu mai poţi respira, intri în şoc anafilactic; în cremă erau şi alune, iar tu eşti alergic. Trist, nu? Uite aşa mi se întâmplă mie. Se întâmplă ceva frumos, mă simt bine, pot folosi chiar cuvântul „fericire” şi apoi regret, deoarece totul se distruge de la sine. Am încredere în ceva şi apoi se întoarce împotriva mea, sunt naivă şi îmi formez o părere şi prea târziu îmi dau seama că m-am înşelat. De-aia parcă mi-e frică de lucrurile frumoase, mi-e frică de fericire; am impresia că e falsă, că mă minte în faţă. Am ajuns să cred că fericirea e doar suferinţă mascată, ca şi cum ai ascunde gunoiul sub pat. Parcă fuge de mine şi îmi dă doar frânturi de speranţă; cu cât mi le aruncă mai rar cu atât mai repede le ia, cu cât sunt mai intense cu atât mai înfricoşătoare e perioada de după.. cu cât vin mai des cu atât vreau să plece mai repede. Trist? Nu. Normal. Enervant? Da. Te face să te simţi în afara ta. Te face să te cauţi în pat dimineaţa să vezi dacă mai eşti acolo. Te face să te uiţi în oglindă şi să crezi că ai nevoie de ochelari pentru că nu te mai recunoşti. Vorbesc cu tine, dragul meu sau draga mea,  pentru că nu vreau să cred că sunt singura care se simte aşa. M-oi simţi eu singură, dar asta nu mă face singura. Dacă sunt singura, atunci pot zice că e trist. Dar e cale lungă până acolo, totuşi.