De ce imi place cand ninge, dar nu cand a nins

Orasul are de toate, de la inovativ la antic. Toate par sa se lege, sa aiba logica, sa functioneze corect. Primavara, vara, toamna, fiecare obiect pare sa fie la locul lui; nu lipseste nimic. Si apoi vine iarna.

Cand zapada a format un strat destul de gros, cand albul predomina, totul e ordonat. Am slaba impresie de perfectiune. E falsa, dar tot e. Totusi, in primele momente de fulguiala e o dezordine sublima. Fulgul e monarhul tiranic, orasul e regatul oprimat. E balamuc. Roiul de fulgi e atat de uniform, incat fondul de cladiri si drumuri devine haotic, fara sens. E apogeul debandadei. Simt ca se poate intampla orice. E starea mea preferata, cea de nesiguranta in fata naturii.

Zapada e artista, se joaca. Are impresia ca ne e superioara, de-aia e frumoasa. Ma face sa cred ca o sa ma distruga prin haosul ei caracteristic, dar apoi ma linisteste cand se depune si imi incalzeste orasul. Asta nu-mi place.

Sunt obisnuita cu normalul, cu ordinea. Nu vreau sa vad patura de zapada care oricum se duce dracului din cauza oamenilor. E frumos cand a nins, dar e mai interesant cand ninge, caci sunt provocata. Ma simt mai bine confuza, ma simt mai bine cand nu stiu ce urmeaza, caci e un exercitiu necesar. Ninsoarea ma face sa ma gandesc la ce nu ma gandesc de obicei. Sunt vulnerabila in fata armatei de fulgi si trebuie sa invat sa ma apar, sa ma ascund si sa o studiez. Si atunci cand o studiez imi dau seama ca o iubesc.

Anunțuri