Scrisoare

Dragă ****

Te văd ca pe-o umbră. Ești mereu în preajma mea. Și tare-aș vrea sa ma lași în pace, oricât de egoist ar suna asta. Vreau să uit, mi-ar fi mai bine. Sau să nu fi știut niciodată… Știu ca ți-e greu acolo, oricât de bine ți-ar fi.

Am vrut să vin, dar m-am speriat, m-am răzgândit în ultimul moment. Nu-mi pare rău, da-mi pare.

Te văd ca-ntr-un vis. Ești mereu abstractă. Și tare-aș vrea să te îmbrățișez, oricât de copilă aș părea spunând asta. Știu că ți-e bine acolo. Îl ai pe el, dar tot lipsește ceva.

Sper că ne așteptați cu brațele deschise. Eu sper, acum, sa nu vin prea curând. Dar ceva îmi spune că îți vei reînâlni iubirea în curând.

Hai să facem un pact, te rog. Eu îl păstrez pe-al tău, iar tu.. îl păstrezi pe-al amândurora. De fapt… „al meu” e al amândurora, și „al amândurora” e al tău. Suntem toți unul al altuia. Sau, cel puțin, eram cândva. Of, nici nu mai știu. Nici nu mai vreau să știu.

Dar vreau ca tu să știi că te iubesc, oricine-ai fi. Și că mi-e dor de voi, oriunde-ați fi.

Sper să ne revedem în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Cu drag și spaimă,

Cornelia

Reclame

noușidin

O oană e o ființă abracadabrantă ce derulează mișcări oscilatorii de-a lungul și de-a latul existenței cu scopul de a-și organiza și îndeplini visele. Viteza acestor mișcări variază. Într-o extremă e calmul; pornește parcă așteptând, nu căutând, cum am crede noi că e logic, amintind de personajele filmelor mute. În cealaltă extremă o frenezie distrugătoare ce o transformă într-un pericol atât pentru ea însăși cât și pentru cei ce nu păstrează distanța așa cum au fost instruiți. În timpul apogeului stării acesteia căreia nu i s-a găsit termen de comparație, cel mai bun ajutor este neimplicarea, căci totul se încheie cu o explozie de proporții gargantuale ce demoralizează și imobilizează în apatie totul pe o rază inimaginabil de mare. Într-un final intră într-o stare asemănătoare comei a cărei durată variază de asemenea. Această letargie provocată de ciocnirea cu ea însăși este momentul propice pentru intervenții din partea psiho- și pisălogilor. Deși nu e capabilă să asimileze informație în această stare, reușește să simuleze interesul și empatia necesare relațiilor interrumane. În ciuda faptului că își revine de fiecare dată, o defecțiune tehnică îi provoacă pierderi masive de memorie, niciodată amintindu-și cum a ajuns în acea ipostază dezumanizată. Astfel, totul ajunge să se reia, căci această ființă captivă în ea insăși nu are cum să evadeze. Tot ce poate să facă e să încerce din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou șidinnoușidinnoușidinnoușidinnoușidinn

De ce imi place cand ninge, dar nu cand a nins

Orasul are de toate, de la inovativ la antic. Toate par sa se lege, sa aiba logica, sa functioneze corect. Primavara, vara, toamna, fiecare obiect pare sa fie la locul lui; nu lipseste nimic. Si apoi vine iarna.

Cand zapada a format un strat destul de gros, cand albul predomina, totul e ordonat. Am slaba impresie de perfectiune. E falsa, dar tot e. Totusi, in primele momente de fulguiala e o dezordine sublima. Fulgul e monarhul tiranic, orasul e regatul oprimat. E balamuc. Roiul de fulgi e atat de uniform, incat fondul de cladiri si drumuri devine haotic, fara sens. E apogeul debandadei. Simt ca se poate intampla orice. E starea mea preferata, cea de nesiguranta in fata naturii.

Zapada e artista, se joaca. Are impresia ca ne e superioara, de-aia e frumoasa. Ma face sa cred ca o sa ma distruga prin haosul ei caracteristic, dar apoi ma linisteste cand se depune si imi incalzeste orasul. Asta nu-mi place.

Sunt obisnuita cu normalul, cu ordinea. Nu vreau sa vad patura de zapada care oricum se duce dracului din cauza oamenilor. E frumos cand a nins, dar e mai interesant cand ninge, caci sunt provocata. Ma simt mai bine confuza, ma simt mai bine cand nu stiu ce urmeaza, caci e un exercitiu necesar. Ninsoarea ma face sa ma gandesc la ce nu ma gandesc de obicei. Sunt vulnerabila in fata armatei de fulgi si trebuie sa invat sa ma apar, sa ma ascund si sa o studiez. Si atunci cand o studiez imi dau seama ca o iubesc.

Iluzii

Nu ma pot misca si simt cum se desprind din mine bucatele de sentiment si viata. Incet-incet sunt redusa la nimic. Mai am putin si ma poti matura si arunca in vant; mi-ai face o ultima favoare, mereu mi-a placut sa calatoresc. Poate o sa ajung sa ma dizolv in mare si sa ma lipesc de un ghetar, sa ma amestec cu nisipul si sa murdaresc zapada, toate in acelasi timp.
Dar deocamdata nu ma pot misca si vreau sa intind mana dupa fiecare fragment rupt din mine si sa-l pun la loc. Imi si imaginez cum le pun pe toate pe birou si ma reconstruiesc folosind lipiciul ala delicios de gradinita. Dureaza ceva, iar eu raman fara timp si nu ma pot concentra. De fapt… Nu trebuie sa fiu atenta, nu conteaza daca nu pun fiecare idee sau vis la locul potrivit, oricum nu l-as gasi; eram haos si inainte. Sa cred ca asta e o ocazie de a ma imbunatati sau de a-mi repara defectiunile? E. Dar nu ma pot bucura de ea pentru ca
Nu ma pot misca si……..

– Tu macar vrei sa te misti?
– NU

atomi si molecule

bla bla bla

Nu am mai scris de mult.

Sunt o fiinta oscilanta. Cea mai oscilanta pe care o cunosc. Totusi, sunt previzibila in oscilarile mele. Urmez cumva un tipar fara sa imi dau seama?
– Urmezi un tzipar?
– Un tipar. Nu ma intrerupe!
Credeam ca sunt haotica. Poate exista ordine pana si in haos. Sau poate e haotica ordinea.. Nu cred. Poate sunt eu mai speciala.
– Toti suntem speciali.
– Stiu… Dar cum sunt eu? Haotica sau ordonata?
– Haordonata?
– Esti nebun.

Cine piz*a ma-sii sunt? Ce sunt? Stiu ca sunt, dar vreau o definitie. De ce simt nevoia sa-mi lipesc o eticheta in frunte? Si de ce imi pun atatea intrebari? Of, alta! Dar de ce intrebarile mele incep de obicei cu „de ce”?

Mrrrr

– De ce marai?
– Degeaba.
– Si atunci de ce continui?
– Deloc.
– Eu vad ca de tot.
– Dementa…
– De menta?
– …mentza!
– Consulta un…
– Psihiatru? O sa.

9:48

M-am întors. Nu am revenit unde am fost înainte, din păcate, ci m-am întors pe dos. Acum sunt cea care trebuie să găsească o cale de a lua un punct de pe ü şi a-l pune pe i fără să schimb niciun sens sau accent. A trebuit să alerg mult până să reuşesc şi am obosit. Ca să ajung înapoi acasă a trebuit să îndeplinesc o singură condiţie. A trebuit să las moştenire minciuna unei persoane care nu trebuia să ajungă ca mine. Cine ştie.. poate nu va ajunge ca mine. Poate va ajunge mai rău. Ea va reuşi să îşi ascundă chestiile de alţii, iar eu voi reuşi să le ascund de mine.

Mi-am pus o dorinţă: am vrut linişte şi simplitate. Dar le vroiam pentru mine. Am vrut să ies din labirintul minciunilor şi falsităţii, dar am luat o cotitură greşită care m-a dus în cel al vinei şi reproşurilor. Unde e liniştea mea? Am pierdut-o prin parcuri vara trecută? E cumva în scrisoarea către Moş Crăciun? E uitată prin paginile unui carneţel vechi? Da, da, da!

Atunci când îţi pui anumite dorinţe trebuie să fi foarte clar, dar eu nu am ştiut asta până când nu am păţit-o urât. Am primit ce mi-am dorit vara trecută. Vara asta este cu mult mai diferită. Dar nu în felul în care am vrut eu. Am primit ce i-am scris lui Moş Crăciun că vreau. L-am primit cu vârf şi îndesat, din păcate. Şi a fost mai mult decât am putut suporta. „Carneţelul magic” şi-a făcut treaba. Prea bine pentru alţii şi prea rău pentru mine. Credeam că vreau toate chestiile astea, dar uită-te unde sunt! La mii de kilometri de tot ce mă răneşte şi iubeşte, de tot ce mă ajută şi urăşte. Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea.. o, la naiba! Ştiţi continuarea. De ce am început să cred în acest clişeu pe care ar trebui să îl ignor? Pentru că a intervenit chestia de sus. Nu mă refer la „Cel de Sus”, ci la ce am spus mai sus.

Trecutul, cică, „e felinarul care îţi luminează drumul spre viitor”, dar se pare că al meu e defect şi nu mă pricep la instalaţii electrice. Dar poate aşa nu va mai vedea nimeni niciun nimic şi nu va mai lua nimeni niciun nimic de la mine.

Incredibil! O fac din nou. Exagerez. Dar o fac cu atâta îndemânare încât nici nu îmi dau seama când încep şi când termin.

„Îmi doresc să…”, „vreau un…”, „am nevoie de o…”? De aş putea să nu mai folosesc cuvintele astea niciodată… Mereu primesc ce-mi doresc, dar se întoarce cumva împotriva mea. Am vrut ceva nou şi am primit după ce am pierdut ceva-ul vechi. Nu am vrut să merg undeva şi nu am mai mers pentru că trebuia să-mi caut ceva-ul altundeva.

Dacă mi-aş dori să fiu atât de fericită cum nu am fost de când m-am născut sunt şanse ca această dorinţă să mă întoarcă în acea rece dimineaţă de joi, în a 17-a zi de februarie din ’94.

P.S.: Lista mea cu dorinţe alcătuită metodic într-un timp destul de lung e acum la coşul de gunoi.

Încă puţin

Când stai zile/săptămâni/luni în şir în acelaşi loc şi eşti blocat în acelaşi mecanism monoton al vieţii, când timpul trece prea repede şi ai impresia că nu ai făcut nimic, când vezi lucrurile la care ai visat undeva departe şi nu ţi se dă voie să speri, nu te gândeşti la ceva diferit? Nu crezi că e timpul să faci o deviere de la cursul banal al existenţei tale, că e timpul să îţi faci timp să te bucuri de ce e în jurul tău, că e timpul să le tai elanul celor care îţi impun un mod simplist de a gândi? Ştii ce ai de făcut, nu? Dar uite că nu mai ai curajul să pui în practică miile de teorii şi de soluţii care şi-au făcut loc pe lista aia lungă ascunsă în dulap. Dacă ai avut vreodată ocazia să aplici teoria pe care ai „învăţat-o” într-un timp atât de lung, ai făcut-o, dar ţi s-a dat peste nas, nu? Ţi s-a spus că ar trebui să te mulţumeşti cu ce ai, nu să vrei mereu mai mult şi mai mult şi mai mult. Majoritatea au fost împotriva dezinvolturii cu care îţi expuneai ideile şi părerile, dar încă sunt oameni care îţi împărtăşesc entuziasmul cu privire la viitor şi admiră curajul cu care ţi-ai acceptat titlul de „oaie neagră”. Totuşi aceia sunt cei care la un moment dat te-au pus la pământ, prea târziu dându-şi seama că teoriile tale li se potrivesc şi lor; nu au reuşit să te ajute când şi cât ar fi trebuit, iar singurul om pe care te poţi baza 100% şi care e mereu „lângă” tine nu mai e lângă tine. „Am încredere în tine” – când ai auzit asta ultima dată? Nu răspunde, ştiu că ţi-e greu. Oricât de mult l-ar răni, te forţează să alergi înspre el, nu mai poate apărea ca dintr-un vis acolo unde ai nevoie. Mai ai încă puţin şi ajungi, de ce nu zâmbeşti încă?