De ce imi place cand ninge, dar nu cand a nins

Orasul are de toate, de la inovativ la antic. Toate par sa se lege, sa aiba logica, sa functioneze corect. Primavara, vara, toamna, fiecare obiect pare sa fie la locul lui; nu lipseste nimic. Si apoi vine iarna.

Cand zapada a format un strat destul de gros, cand albul predomina, totul e ordonat. Am slaba impresie de perfectiune. E falsa, dar tot e. Totusi, in primele momente de fulguiala e o dezordine sublima. Fulgul e monarhul tiranic, orasul e regatul oprimat. E balamuc. Roiul de fulgi e atat de uniform, incat fondul de cladiri si drumuri devine haotic, fara sens. E apogeul debandadei. Simt ca se poate intampla orice. E starea mea preferata, cea de nesiguranta in fata naturii.

Zapada e artista, se joaca. Are impresia ca ne e superioara, de-aia e frumoasa. Ma face sa cred ca o sa ma distruga prin haosul ei caracteristic, dar apoi ma linisteste cand se depune si imi incalzeste orasul. Asta nu-mi place.

Sunt obisnuita cu normalul, cu ordinea. Nu vreau sa vad patura de zapada care oricum se duce dracului din cauza oamenilor. E frumos cand a nins, dar e mai interesant cand ninge, caci sunt provocata. Ma simt mai bine confuza, ma simt mai bine cand nu stiu ce urmeaza, caci e un exercitiu necesar. Ninsoarea ma face sa ma gandesc la ce nu ma gandesc de obicei. Sunt vulnerabila in fata armatei de fulgi si trebuie sa invat sa ma apar, sa ma ascund si sa o studiez. Si atunci cand o studiez imi dau seama ca o iubesc.

Reclame

Iluzii

Nu ma pot misca si simt cum se desprind din mine bucatele de sentiment si viata. Incet-incet sunt redusa la nimic. Mai am putin si ma poti matura si arunca in vant; mi-ai face o ultima favoare, mereu mi-a placut sa calatoresc. Poate o sa ajung sa ma dizolv in mare si sa ma lipesc de un ghetar, sa ma amestec cu nisipul si sa murdaresc zapada, toate in acelasi timp.
Dar deocamdata nu ma pot misca si vreau sa intind mana dupa fiecare fragment rupt din mine si sa-l pun la loc. Imi si imaginez cum le pun pe toate pe birou si ma reconstruiesc folosind lipiciul ala delicios de gradinita. Dureaza ceva, iar eu raman fara timp si nu ma pot concentra. De fapt… Nu trebuie sa fiu atenta, nu conteaza daca nu pun fiecare idee sau vis la locul potrivit, oricum nu l-as gasi; eram haos si inainte. Sa cred ca asta e o ocazie de a ma imbunatati sau de a-mi repara defectiunile? E. Dar nu ma pot bucura de ea pentru ca
Nu ma pot misca si……..

– Tu macar vrei sa te misti?
– NU

Bu-hu-hu

E noapte. E frig. E o bufnita intr-un copac. Si e trista. Pare sa-si astepte perechea. Si nu e singura.
E o fata pe o banca. Tocmai si-a stins a treia tigara din ultimul sfert de ora. Face asta cand asteapta. Dar ce asteapta?
– Hai sa ne apropiem sa aflam.
– Hai.
Pe fata ei scrie „disperare”. Cu litere mici, intr-o incercare de subtilitate, dar… esec. Ochii sunt rosii, dar de la drogul abstract. Ceva o distruge. E indragostita, oare?
– Hai sa ne apropiem sa aflam.
– Hai.
Dincolo de frunte ii vad gandurile. Ce haos! Imi doresc sa nu fi fost atat de curiosi. E un labirint unde la o cotitura gresita dai intr-o padure. Intrand in scorbura unui copac batran ajungi pe o campie. Daca te impiedici de vreun iepuras cazi intr-o groapa plina de fluturi. I-am gasit stomacul.
– Hai sa plecam de-aici!
– Hai. Dar cum?

Rade, dar nu mai zambeste

Minte pe toata lumea.
Cand nu e nimeni prin preajma isi arata adevarata fata. Ii piere zambetul, se incrunta si cade pe ganduri.
– Mediteaza?
– Nu. Se gandeste, doar, la tot si la nimic in acelasi timp.
Nu stie de ce e asa si nu ii place. Dar nici nu incearca sa schimbe ceva. Poate pentru ca stie ca s-ar putea sa esueze.
– Mi-e mila de…
– Si mie. Dar nu putem face nimic de aici de sus.
Ii place sa spuna „Ma descurc!” si „Supravietuiesc eu!” cu un zambet larg pe fata. Si crede in asta. Crede ca se descurca… Dar se inseala. In lumea in care traieste e nevoie de putere, duritate si stapanire de sine. Sper sa isi revina.
– De ce nu e nimeni langa…
– Sunt multi. Si toti cred ca ajuta. Dar la un moment dat ajunge inapoi in singuratatea camerei, noaptea. Si nu se descurca bine acolo. Mai ales noaptea.
Ii e frica de intuneric – aici are un rol important imaginatia – dar s-a obisnuit cu starea de paranoia. Paranoia i-a devenit prietena buna, cea mai.
Se gandeste si la viitor. Il vede ca pe o evadare; nu suporta regulile, decat daca le impune. Si in viitor isi va impune propriile reguli de viata.
Incearca, uneori, sa compenseze felul asta de a fi si se exteriorizeaza intr-un mod foarte ciudat. Exagereaza de multe ori; stie asta, dar nu se opreste. Si de ce ar face-o cand are nevoie de excesele respective? Trebuie sa se simta cumva „in viata”. Dar nu doar asa supravietuieste.
Ii place sa aiba multe de facut; adora zilele pline, cand e mereu pe fuga sa ajunga dintr-un loc in altul.
Ii place cand trebuie sa-si spuna punctul de vedere. Crede ca niciodata nu reuseste sa-si exprime ideile asa cum le formuleaza in minte, dar adora sa exerseze.
Ii place sa creeze. De la mancare pana la eseuri pentru scoala – tot. Dureaza o vreme pana se convinge sa inceapa, dar odata ce incepe se straduieste sa duca totul pana la capat cu succes.
– Si ce legatura au chestiile astea cu ce spuneai mai sus?
– „Chestiile astea” sunt de mare ajutor. Nu ar rezista fara ele. O zi in care nu are nimic de facut ii da timp de gandire; si gandurile ucid.
E trist.

atomi si molecule

bla bla bla

Nu am mai scris de mult.

Sunt o fiinta oscilanta. Cea mai oscilanta pe care o cunosc. Totusi, sunt previzibila in oscilarile mele. Urmez cumva un tipar fara sa imi dau seama?
– Urmezi un tzipar?
– Un tipar. Nu ma intrerupe!
Credeam ca sunt haotica. Poate exista ordine pana si in haos. Sau poate e haotica ordinea.. Nu cred. Poate sunt eu mai speciala.
– Toti suntem speciali.
– Stiu… Dar cum sunt eu? Haotica sau ordonata?
– Haordonata?
– Esti nebun.

Cine piz*a ma-sii sunt? Ce sunt? Stiu ca sunt, dar vreau o definitie. De ce simt nevoia sa-mi lipesc o eticheta in frunte? Si de ce imi pun atatea intrebari? Of, alta! Dar de ce intrebarile mele incep de obicei cu „de ce”?

Mrrrr

– De ce marai?
– Degeaba.
– Si atunci de ce continui?
– Deloc.
– Eu vad ca de tot.
– Dementa…
– De menta?
– …mentza!
– Consulta un…
– Psihiatru? O sa.

Daniel Pennac a afirmat la un moment dat că există două categorii de oameni: cei care îşi propun să înţeleagă lumea şi cei care îşi propun să o consume. Cam general, dar adevărat. Un cuţit cu două tăişuri, totuşi.

Oamenii care vor să înţeleagă lumea sunt cei care îi vor cunoaşte toate secretele dacă încearcă destul de mult. Aceşti oameni ar putea ajunge la un nivel superior de înţelegere atât al interiorului fiinţei umane cât şi al exteriorului în care aceasta se desfăşoară. Cei care vor să consume lumea, însă, sunt persoane care iau totul „de-a gata”, ca să zic aşa. Aceştia nu vor cunoaşte lumea complet dacă nu încearcă; o vor trăi şi atât. DAR, pentru că mereu există o altă variantă, deşi intră nepregătiţi în viaţă, fără un „plan de atac”, în urma aşa-ziselor lucruri de care se lovesc, vor ajunge să înţeleagă lumea mai bine decât cei din prima categorie; asta dacă au o atitudine potrivită. Vor „face cunoştinţă” cu viaţa într-un mod mai brutal, mai dureros, dar mai eficient. Astfel ajung din nou la prima categorie. Ei încearcă să înţeleagă şi să se compare cu lumea. Vor trăi într-o perpetuă căutare a sensului existenţei şi a celui mai corect sau satisfăcător mod de a o „parcurge”. Ei sunt cei care îşi trăiesc viaţa în teorie, pe când ceilalţi vor emite teorii doar după ce vor avea argumente văzute, auzite şi pipăite pe care să le bazeze. Pe patul de moarte, cei din prima categorie vor regreta viaţa pe care au încercat să o înţeleagă atât de mult încât nu au apucat să o trăiască, pe când cei din a doua vor regreta doar faptul că nu au putut să împartă cu alţii experienţele lor; asta dacă nu sunt prea egoişti.

Pe scurt: cei care trăiesc gândindu-se prea mult la ce se întâmplă în jurul lor nu vor mai avea timp să ia parte la întâmplări, iar cei care trăiesc fără a căuta explicaţii chiar vor putea spune că trăiesc.

pentru Moldo

9:48

M-am întors. Nu am revenit unde am fost înainte, din păcate, ci m-am întors pe dos. Acum sunt cea care trebuie să găsească o cale de a lua un punct de pe ü şi a-l pune pe i fără să schimb niciun sens sau accent. A trebuit să alerg mult până să reuşesc şi am obosit. Ca să ajung înapoi acasă a trebuit să îndeplinesc o singură condiţie. A trebuit să las moştenire minciuna unei persoane care nu trebuia să ajungă ca mine. Cine ştie.. poate nu va ajunge ca mine. Poate va ajunge mai rău. Ea va reuşi să îşi ascundă chestiile de alţii, iar eu voi reuşi să le ascund de mine.

Mi-am pus o dorinţă: am vrut linişte şi simplitate. Dar le vroiam pentru mine. Am vrut să ies din labirintul minciunilor şi falsităţii, dar am luat o cotitură greşită care m-a dus în cel al vinei şi reproşurilor. Unde e liniştea mea? Am pierdut-o prin parcuri vara trecută? E cumva în scrisoarea către Moş Crăciun? E uitată prin paginile unui carneţel vechi? Da, da, da!

Atunci când îţi pui anumite dorinţe trebuie să fi foarte clar, dar eu nu am ştiut asta până când nu am păţit-o urât. Am primit ce mi-am dorit vara trecută. Vara asta este cu mult mai diferită. Dar nu în felul în care am vrut eu. Am primit ce i-am scris lui Moş Crăciun că vreau. L-am primit cu vârf şi îndesat, din păcate. Şi a fost mai mult decât am putut suporta. „Carneţelul magic” şi-a făcut treaba. Prea bine pentru alţii şi prea rău pentru mine. Credeam că vreau toate chestiile astea, dar uită-te unde sunt! La mii de kilometri de tot ce mă răneşte şi iubeşte, de tot ce mă ajută şi urăşte. Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea.. o, la naiba! Ştiţi continuarea. De ce am început să cred în acest clişeu pe care ar trebui să îl ignor? Pentru că a intervenit chestia de sus. Nu mă refer la „Cel de Sus”, ci la ce am spus mai sus.

Trecutul, cică, „e felinarul care îţi luminează drumul spre viitor”, dar se pare că al meu e defect şi nu mă pricep la instalaţii electrice. Dar poate aşa nu va mai vedea nimeni niciun nimic şi nu va mai lua nimeni niciun nimic de la mine.

Incredibil! O fac din nou. Exagerez. Dar o fac cu atâta îndemânare încât nici nu îmi dau seama când încep şi când termin.

„Îmi doresc să…”, „vreau un…”, „am nevoie de o…”? De aş putea să nu mai folosesc cuvintele astea niciodată… Mereu primesc ce-mi doresc, dar se întoarce cumva împotriva mea. Am vrut ceva nou şi am primit după ce am pierdut ceva-ul vechi. Nu am vrut să merg undeva şi nu am mai mers pentru că trebuia să-mi caut ceva-ul altundeva.

Dacă mi-aş dori să fiu atât de fericită cum nu am fost de când m-am născut sunt şanse ca această dorinţă să mă întoarcă în acea rece dimineaţă de joi, în a 17-a zi de februarie din ’94.

P.S.: Lista mea cu dorinţe alcătuită metodic într-un timp destul de lung e acum la coşul de gunoi.