noușidin

O oană e o ființă abracadabrantă ce derulează mișcări oscilatorii de-a lungul și de-a latul existenței cu scopul de a-și organiza și îndeplini visele. Viteza acestor mișcări variază. Într-o extremă e calmul; pornește parcă așteptând, nu căutând, cum am crede noi că e logic, amintind de personajele filmelor mute. În cealaltă extremă o frenezie distrugătoare ce o transformă într-un pericol atât pentru ea însăși cât și pentru cei ce nu păstrează distanța așa cum au fost instruiți. În timpul apogeului stării acesteia căreia nu i s-a găsit termen de comparație, cel mai bun ajutor este neimplicarea, căci totul se încheie cu o explozie de proporții gargantuale ce demoralizează și imobilizează în apatie totul pe o rază inimaginabil de mare. Într-un final intră într-o stare asemănătoare comei a cărei durată variază de asemenea. Această letargie provocată de ciocnirea cu ea însăși este momentul propice pentru intervenții din partea psiho- și pisălogilor. Deși nu e capabilă să asimileze informație în această stare, reușește să simuleze interesul și empatia necesare relațiilor interrumane. În ciuda faptului că își revine de fiecare dată, o defecțiune tehnică îi provoacă pierderi masive de memorie, niciodată amintindu-și cum a ajuns în acea ipostază dezumanizată. Astfel, totul ajunge să se reia, căci această ființă captivă în ea insăși nu are cum să evadeze. Tot ce poate să facă e să încerce din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou și din nou șidinnoușidinnoușidinnoușidinnoușidinn

Anunțuri

Rade, dar nu mai zambeste

Minte pe toata lumea.
Cand nu e nimeni prin preajma isi arata adevarata fata. Ii piere zambetul, se incrunta si cade pe ganduri.
– Mediteaza?
– Nu. Se gandeste, doar, la tot si la nimic in acelasi timp.
Nu stie de ce e asa si nu ii place. Dar nici nu incearca sa schimbe ceva. Poate pentru ca stie ca s-ar putea sa esueze.
– Mi-e mila de…
– Si mie. Dar nu putem face nimic de aici de sus.
Ii place sa spuna „Ma descurc!” si „Supravietuiesc eu!” cu un zambet larg pe fata. Si crede in asta. Crede ca se descurca… Dar se inseala. In lumea in care traieste e nevoie de putere, duritate si stapanire de sine. Sper sa isi revina.
– De ce nu e nimeni langa…
– Sunt multi. Si toti cred ca ajuta. Dar la un moment dat ajunge inapoi in singuratatea camerei, noaptea. Si nu se descurca bine acolo. Mai ales noaptea.
Ii e frica de intuneric – aici are un rol important imaginatia – dar s-a obisnuit cu starea de paranoia. Paranoia i-a devenit prietena buna, cea mai.
Se gandeste si la viitor. Il vede ca pe o evadare; nu suporta regulile, decat daca le impune. Si in viitor isi va impune propriile reguli de viata.
Incearca, uneori, sa compenseze felul asta de a fi si se exteriorizeaza intr-un mod foarte ciudat. Exagereaza de multe ori; stie asta, dar nu se opreste. Si de ce ar face-o cand are nevoie de excesele respective? Trebuie sa se simta cumva „in viata”. Dar nu doar asa supravietuieste.
Ii place sa aiba multe de facut; adora zilele pline, cand e mereu pe fuga sa ajunga dintr-un loc in altul.
Ii place cand trebuie sa-si spuna punctul de vedere. Crede ca niciodata nu reuseste sa-si exprime ideile asa cum le formuleaza in minte, dar adora sa exerseze.
Ii place sa creeze. De la mancare pana la eseuri pentru scoala – tot. Dureaza o vreme pana se convinge sa inceapa, dar odata ce incepe se straduieste sa duca totul pana la capat cu succes.
– Si ce legatura au chestiile astea cu ce spuneai mai sus?
– „Chestiile astea” sunt de mare ajutor. Nu ar rezista fara ele. O zi in care nu are nimic de facut ii da timp de gandire; si gandurile ucid.
E trist.

Daniel Pennac a afirmat la un moment dat că există două categorii de oameni: cei care îşi propun să înţeleagă lumea şi cei care îşi propun să o consume. Cam general, dar adevărat. Un cuţit cu două tăişuri, totuşi.

Oamenii care vor să înţeleagă lumea sunt cei care îi vor cunoaşte toate secretele dacă încearcă destul de mult. Aceşti oameni ar putea ajunge la un nivel superior de înţelegere atât al interiorului fiinţei umane cât şi al exteriorului în care aceasta se desfăşoară. Cei care vor să consume lumea, însă, sunt persoane care iau totul „de-a gata”, ca să zic aşa. Aceştia nu vor cunoaşte lumea complet dacă nu încearcă; o vor trăi şi atât. DAR, pentru că mereu există o altă variantă, deşi intră nepregătiţi în viaţă, fără un „plan de atac”, în urma aşa-ziselor lucruri de care se lovesc, vor ajunge să înţeleagă lumea mai bine decât cei din prima categorie; asta dacă au o atitudine potrivită. Vor „face cunoştinţă” cu viaţa într-un mod mai brutal, mai dureros, dar mai eficient. Astfel ajung din nou la prima categorie. Ei încearcă să înţeleagă şi să se compare cu lumea. Vor trăi într-o perpetuă căutare a sensului existenţei şi a celui mai corect sau satisfăcător mod de a o „parcurge”. Ei sunt cei care îşi trăiesc viaţa în teorie, pe când ceilalţi vor emite teorii doar după ce vor avea argumente văzute, auzite şi pipăite pe care să le bazeze. Pe patul de moarte, cei din prima categorie vor regreta viaţa pe care au încercat să o înţeleagă atât de mult încât nu au apucat să o trăiască, pe când cei din a doua vor regreta doar faptul că nu au putut să împartă cu alţii experienţele lor; asta dacă nu sunt prea egoişti.

Pe scurt: cei care trăiesc gândindu-se prea mult la ce se întâmplă în jurul lor nu vor mai avea timp să ia parte la întâmplări, iar cei care trăiesc fără a căuta explicaţii chiar vor putea spune că trăiesc.

pentru Moldo

9:48

M-am întors. Nu am revenit unde am fost înainte, din păcate, ci m-am întors pe dos. Acum sunt cea care trebuie să găsească o cale de a lua un punct de pe ü şi a-l pune pe i fără să schimb niciun sens sau accent. A trebuit să alerg mult până să reuşesc şi am obosit. Ca să ajung înapoi acasă a trebuit să îndeplinesc o singură condiţie. A trebuit să las moştenire minciuna unei persoane care nu trebuia să ajungă ca mine. Cine ştie.. poate nu va ajunge ca mine. Poate va ajunge mai rău. Ea va reuşi să îşi ascundă chestiile de alţii, iar eu voi reuşi să le ascund de mine.

Mi-am pus o dorinţă: am vrut linişte şi simplitate. Dar le vroiam pentru mine. Am vrut să ies din labirintul minciunilor şi falsităţii, dar am luat o cotitură greşită care m-a dus în cel al vinei şi reproşurilor. Unde e liniştea mea? Am pierdut-o prin parcuri vara trecută? E cumva în scrisoarea către Moş Crăciun? E uitată prin paginile unui carneţel vechi? Da, da, da!

Atunci când îţi pui anumite dorinţe trebuie să fi foarte clar, dar eu nu am ştiut asta până când nu am păţit-o urât. Am primit ce mi-am dorit vara trecută. Vara asta este cu mult mai diferită. Dar nu în felul în care am vrut eu. Am primit ce i-am scris lui Moş Crăciun că vreau. L-am primit cu vârf şi îndesat, din păcate. Şi a fost mai mult decât am putut suporta. „Carneţelul magic” şi-a făcut treaba. Prea bine pentru alţii şi prea rău pentru mine. Credeam că vreau toate chestiile astea, dar uită-te unde sunt! La mii de kilometri de tot ce mă răneşte şi iubeşte, de tot ce mă ajută şi urăşte. Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea.. o, la naiba! Ştiţi continuarea. De ce am început să cred în acest clişeu pe care ar trebui să îl ignor? Pentru că a intervenit chestia de sus. Nu mă refer la „Cel de Sus”, ci la ce am spus mai sus.

Trecutul, cică, „e felinarul care îţi luminează drumul spre viitor”, dar se pare că al meu e defect şi nu mă pricep la instalaţii electrice. Dar poate aşa nu va mai vedea nimeni niciun nimic şi nu va mai lua nimeni niciun nimic de la mine.

Incredibil! O fac din nou. Exagerez. Dar o fac cu atâta îndemânare încât nici nu îmi dau seama când încep şi când termin.

„Îmi doresc să…”, „vreau un…”, „am nevoie de o…”? De aş putea să nu mai folosesc cuvintele astea niciodată… Mereu primesc ce-mi doresc, dar se întoarce cumva împotriva mea. Am vrut ceva nou şi am primit după ce am pierdut ceva-ul vechi. Nu am vrut să merg undeva şi nu am mai mers pentru că trebuia să-mi caut ceva-ul altundeva.

Dacă mi-aş dori să fiu atât de fericită cum nu am fost de când m-am născut sunt şanse ca această dorinţă să mă întoarcă în acea rece dimineaţă de joi, în a 17-a zi de februarie din ’94.

P.S.: Lista mea cu dorinţe alcătuită metodic într-un timp destul de lung e acum la coşul de gunoi.

Hot wings

Nu poţi să taci pentru 5 minute? Scoţi mai multe căcaturi pe gură decât scoteai vara trecută când vomitai în staţii de tramvai şi la colţuri de stradă fiecare masă pe care o luai sau nu. Acum locurile alea sunt adevărate temple închinate nostalgiei, amintirilor şi bârfelor legate de cine credeai că eşti şi cine erai de fapt. Ţi-ai lăsat amprenta în locuri la care te aşteptai cel mai puţin şi aşa te-a găsit până la urmă cea care te urmăreşte din momentul în care ţi-a încolţit în minte primul gând ilegal sau imoral: conştiinţa. La un moment dat avea plămâni buni şi o voce de trebuia să-ţi pui dopuri în urechi, dar stilul tău de viaţă a afectat-o şi pe ea şi nu mai poate decât să te bată pe umăr şi să spere că nu o vei ignora din nou. Cât de bună a fost viaţa fără ea? Dacă priveşti în urmă vezi că triunghiul vieţii tale are unghiurile mai ascuţite decât ar trebui. Pe cine să dăm vina? În mod sigur nu pe cel care l-a desenat pentru că el doar încearcă să pună pe hârtie datele unei probleme mai străvechi decât Pitagora: suferinţa. Ţin să te anunţ că te va durea şi mai tare dacă vei spera măcar că celebra teoremă te va ajuta. Încearcă, dar ai grijă. Oricât de bine cunoscută, verificată şi folosită ar fi o idee, trebuie să fi cel puţin idiot să nu încerci să vii cu ceva original. Si regret să te anunţ, dar idiot nu e cel care e plin de idei, ci cel ca tine. Adică cel care se vrea iluminat doar pentru că in sufragerie are atârnat un candelabru imens; nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar stă să cadă. Cristalele de aroganţă din care e alcătuit riscă să distrugă întreg scopul acestui obiect, dar totuşi, sunt cu mult mai utile decât ai fost tu vreodată. Vrei să ştii de ce? Te roade curiozitatea acum? Ce ai zice dacă ai afla doar dacă am fi singurii oameni de pe planetă? Asta ca să ştiu sigur că de data asta sigur rămâne între noi. De fapt, nu are rost. Scoate o foaie de hârtie, te rog. Stai liniştit, nu e un test; de data asta tu pui întrebările şi eu îţi răspund, dar dacă plănuieşti să le dai mai departe ai face bine să notezi toate detaliile, picante sau nu. Poftă bună.

„pandas are gonna take over the world yes or no”*

High! Oana e cam ocupata, ca sa zic asa, deci ii iau eu locul azi. Vad ca n-a mai scris de mult. Numele meu e.. nu mai tin minte care e. Dar ce conteaza? Oricum s-ar putea sa crezi ca nu e nimic de capul unui ursulet panda de plus vechi, pleostit, murdar, ars cu tigara si o sa il consideri neimportant. Da, sunt vechi pentru ca Oana era mica atunci cand a intrat intr-o benzinarie, m-a vazut si a folosit arme puternice impotriva tatalui ei pentru a ma obtine: clasicii puppy eyes. Da, sunt pleostit pentru ca anii isi spun cuvantul; si pentru ca un an am ramas uitat in dulap printre haine sifonate si nefolosite. Da, sunt murdar pentru ca Oana nu vrea sa ma spele ca sa nu mi se innaspreasca blanitsa (insert blush). Da, sunt ars cu tigara din cauza tatalui Oanei; un episod dureros, dar nu am depus plangere. Oricat de neindemanatici si neatenti ar fi oamenii nu cred ca sunt rai.. sau poate seaman cu Oana mai mult decat vreau si ma insel. Neimportant, insa, nu sunt. Oana ma iubeste si isi trage palmi din cauza ca m-a ignorat atata timp. Poate de-aia i-a mers atat de rau (insert evil laugh). Am fost pus la curent cu ultimele barfe din complexa (insert rolling eyes) societate umana si am aflat ca e mult mai greu acolo atunci cand ramai fara buclele blonde care iti protejeaza inocenta. Mi s-a spus ca cei ca mine nu prea mai pot consola fetele astea (pseudo)mature. Dar eu cred ca ar putea sa ne foloseasca pe post de batiste in loc sa isi inece plansul. Ar putea sa ne foloseasca pe post de mingiute anti-stres atunci cand simt nevoia sa sparga farfurii si sa tranteasca usi. Ar putea sa ne foloseasca pe post de confident atunci cand parintii sunt ultimii oameni la care apeleaza. Da, poate vei spune ca ar trebui sa ne intoarcem la copiii de pana in 6 ani, dar sincer.. cine are mai multa nevoie de noi? O fetita supravegheata constant sau o adolescenta care se instraineaza de familie? O fetita care se joaca in curte cu baietei sau o adolescenta care isi schimba radical opinia fata de sexul opus din cauza unei inimi frante? O fetita hiperactiva careia ii place ciocolata sau o adolescenta dependenta de droguri? Bloody obvious, right?

(*Mitru)

Încă puţin

Când stai zile/săptămâni/luni în şir în acelaşi loc şi eşti blocat în acelaşi mecanism monoton al vieţii, când timpul trece prea repede şi ai impresia că nu ai făcut nimic, când vezi lucrurile la care ai visat undeva departe şi nu ţi se dă voie să speri, nu te gândeşti la ceva diferit? Nu crezi că e timpul să faci o deviere de la cursul banal al existenţei tale, că e timpul să îţi faci timp să te bucuri de ce e în jurul tău, că e timpul să le tai elanul celor care îţi impun un mod simplist de a gândi? Ştii ce ai de făcut, nu? Dar uite că nu mai ai curajul să pui în practică miile de teorii şi de soluţii care şi-au făcut loc pe lista aia lungă ascunsă în dulap. Dacă ai avut vreodată ocazia să aplici teoria pe care ai „învăţat-o” într-un timp atât de lung, ai făcut-o, dar ţi s-a dat peste nas, nu? Ţi s-a spus că ar trebui să te mulţumeşti cu ce ai, nu să vrei mereu mai mult şi mai mult şi mai mult. Majoritatea au fost împotriva dezinvolturii cu care îţi expuneai ideile şi părerile, dar încă sunt oameni care îţi împărtăşesc entuziasmul cu privire la viitor şi admiră curajul cu care ţi-ai acceptat titlul de „oaie neagră”. Totuşi aceia sunt cei care la un moment dat te-au pus la pământ, prea târziu dându-şi seama că teoriile tale li se potrivesc şi lor; nu au reuşit să te ajute când şi cât ar fi trebuit, iar singurul om pe care te poţi baza 100% şi care e mereu „lângă” tine nu mai e lângă tine. „Am încredere în tine” – când ai auzit asta ultima dată? Nu răspunde, ştiu că ţi-e greu. Oricât de mult l-ar răni, te forţează să alergi înspre el, nu mai poate apărea ca dintr-un vis acolo unde ai nevoie. Mai ai încă puţin şi ajungi, de ce nu zâmbeşti încă?